miercuri, 2 noiembrie 2016

CARACTERISTICILE LIMBII JAPONEZE

CARACTERISTICILE LIMBII JAPONEZE


Japoneza () este principala limbă vorbită și scrisă în Japonia. Japoneza prezintă asemănări sintactice cu limbile altaice, și posibile influențe de vocabular și morfologie din limbile malaio-polineziene. Pe durata ultimelor aproximativ 15 secole, în urma contactului cultural cu China, un număr important de cuvinte au pătruns în limba japoneză, împreună cu scrierea ideografică. În afară de caracterele chinezești (numite în japoneză „kanji”), japoneza folosește în prezent și „hiragana”, „katakana” (două silabare fonetice paralele, de cate aproximativ 50 de simboluri fiecare), și ocazional „rōmaji” (caractere latine).
Este considerată o limbă aglutinantă (care formează cuvinte și expresii prin alăturarea de morfeme) și se distinge printr-un sistem complex de forme de exprimare onorifică, reflectînd structura ierarhică, „verticală”, a societății japoneze.
Sunetele din limba japoneză sunt relativ puține la număr. Accentul se manifesta prin intonație (înălțimea sunetului), care poate servi uneori la diferențierea unor cuvinte altfel identice.
Deși nu este deloc înrudită cu limba chineză, japoneza a împrumutat masiv din aceasta pe parcursul a mai mult de 1500 de ani de legături culturale. În scrierea japoneză au fost folosite inițial exclusiv ideogramele chinezești, numite în limba japoneză "kanji", dar datorită diferențelor majore la nivel gramatical între cele două limbi această metodă de scriere era greoaie și a trebuit îmbunătățită prin introducerea unor caractere fonetice care să marcheze de exemplu flexionările specifice limbii japoneze. Astfel au început să fie folosite, pe lîngă kanji, și două silabare („alfabete” în care unui caracter îi corespunde o silabă) rezultate din simplificarea unor ideograme chinezești. Acestea sînt: hiragana, folosit pentru scrierea terminațiilor gramaticale, prepozițiilor și conjuncțiilor, precum și altor cuvinte care altfel ar trebui scrise cu ideograme prea complicate, și katakana folosit în scrierea numelor străine (provenite din limbi care nu au kanji), cuvintelor de origine străină, sau stilistic pentru accentuarea unor cuvinte (similar cu folosirea caracterelor cursive sau aldine în limba română).

Sunetele limbii japoneze

Vocale: În limba japoneză există cinci vocale, foarte asemănătoare cu cele din limba română sau limba italiană. Acestea sunt în ordine: aiueo. Ele sunt practic identice cu echivalentele lor din limba română, mai puțin u, care este nerotunjit, undeva între î românesc și ü german.
Consoanele sînt și ele mai puțin numeroase decat cele din limba română. Inventarul lor se compune din: kgsztdnhbpm, și r. Trebuie făcute totuși următoarele observații:
  • s urmat de i se pronunță aproximativ ca ș românesc. Similar, succesiunea z-i devine ji.
  • t urmat de i se pronunță aproximativ ca primul sunet din cuvîntul românesc cireșe. Similar, d-i devine ji cu o pronunție indiscernabilă de cazul lui ji provenit din z-i.
  • t urmat de u se pronunță aproximativ ca ț românesc din țuică. Similar, d-u devine zu.
  • h urmat de u se apropie în pronunție de f, dar rămîne undeva la mijloc.
  • În mora ni sunetul n este ceva mai moale, asemănător cu ñ din spaniolă.
  • Sunetul r din japoneză este undeva între r și l din română.
  • Semivocalele y și w pot începe o moră, dar nu orice combinație este posibilă. Există trei more cu y, anume yayu și yo, și două more cu wwa și wo (deși ultima se pronunță simplu o).
  • Elementul nazal n reprezintă un caz aparte de consoană care singură poate juca rolul unei more. El nu poate apărea la începutul cuvîntului. Cînd este urmat de bp sau mpronunția lui se schimbă în mod natural în m.
  • Stopul (dublarea consonantică) se manifestă prin alungirea timpului de așteptare pînă la emisia consoanei următoare.

Accentul

Accentul în limba japoneză se manifestă prin schimbarea înălțimii sunetului de la o moră la alta. Accentul are numai un rol secundar, existand puține situații în care schimbarea melodiei cuvantului produce modificarea sensului. Dialectele japoneze prezintă diferențe mari în ceea ce privește tipul, poziția și amplitudinea accentului.

FONETICA LIMBII JAPONEZE

Cuvintele japoneze se compun din silabe scurte, numite more (singular moră), formate din o consoană urmată de o vocală, ca în exemplele Hiroshima hi-ro-shi-maNagasaki na-ga-sa-ki. La această regulă generală există cateva excepții:
  • Uneori consoana lipsește, deci mora se reduce la o vocală simplă. Exemplu: ai a-i („dragoste”) care se pronunță ca un hiat (în două silabe), nu ca un diftong.
  • Rolul de consoană poate fi jucat și de semivocalele y și w. Exemple: yama ya-ma („munte”), watashi wa-ta-shi („eu”).
  • O moră aparte este consoana nazală n, care nu are nevoie de o vocală pentru a forma o silabă. Exemplu: hon ho-n („carte”).
  • Uneori înaintea unei consoane se face o pauză, egală în durată cu o moră, timp în care nu se emite nici un sunet. Fenomenul este prezent de exemplu și în limba italiană, unde se marchează în scris prin litere duble, ca în ho detto („am zis”). Exemplu în japoneză: mikka mi-_-ka („trei zile”).
  • Între consoana și vocala unei more normale se poate intercala semivocala y. Exemple: kyaku kya-ku („client”), atsuryoku a-tsu-ryo-ku („presiune”).
  • Prin alungirea vocalei se poate obține o moră dublă. Acesta este cazul multor cuvinte preluate din limba chineză cu o pronunție care o aproximează pe cea originală. Exemplu: tōkyō to-o-kyo-o (capitala Tokio; alungirea lui o se scrie ca o moră separată). Transliterarea corectă a cuvintelor japoneze în caractere latine trebuie să marcheze această alungire, care este esențială pentru păstrarea informației despre pronunție; marcarea lungimii se face fie prin dublarea vocalei respective (Tookyoo), fie așa cum se practică în limba japoneză în hiragana (unde prelungirea lui o se scrie ca u, iar prelungirea lui e se scrie ca i), caz în care Tokio devine Toukyou, fie prin plasarea unei bare deasupra vocalelor alungite: Tōkyō. Ultima variantă este preferată în cele mai multe cazuri.
Fiecare moră durează în pronunție aproximativ același interval de timp, ceea ce a adus limbii japoneze epitetul de limbă metronomică. În exemplele de mai sus segmentele unite prin cratime reprezintă cate o moră; în scrierea fonetică japoneză (hiraganakatakana) fiecare moră se scrie printr-un singur caracter, care e perceput ca indivizibil de vorbitorii japonezi nativi. Excepție face situația cand mora se modifică prin intercalarea semivocalei y, caz în care se folosesc două caractere, din care al doilea de dimensiuni mai mici.

GRAMATICA
Gramatica limbii japoneze, deși foarte diferită de cea a limbii române de exemplu, este relativ simplă și regulată (fără multe excepții), ceea ce permite învățarea ei destul de repede. Din exact același motiv pentru japonezii nativi învățarea limbilor străine implică un efort suplimentar.
În cele ce urmează vor fi prezentate cateva din caracteristicile gramaticii limbii japoneze.
  • Ordinea de bază a cuvintelor în propoziție este subiect-complement-predicat. De asemenea, în general complementele circumstanțiale se pun în ordinea timp-mod-loc.
  • Structura de bază a enunțurilor este topic-comentariuTopicul este un termen cu înțeles larg; el poate coincide sau nu cu subiectul enunțului și cuprinde alte informații deja cunoscute, sau care nu trebuie explicate. Comentariul este partea din enunț care aduce informație nouă în dialog. Să luăm de exemplu propoziția こちらは田中さんです。kochira wa Tanaka-san desu (Acesta este domnul Tanaka.). Cuvantul kochira (aici, în această direcție) este urmat de particula wa folosită pentru a marca topicul și arată despre ce va fi vorba în continuare. Ca urmare, sensul lui kochira wa este "în ceea ce privește această persoană de față". Tanaka-san (domnul/doamna/domnișoara Tanaka) este informația nouă, iar la final apare desu care este aproximativ echivalent cu a fi. Japoneza, similar cu chineza și coreeana, este deci o limbă în care topicul și subiectul nu se confundă, ci adesea se enunță separat. 
  • Substantivele japoneze nu au gen, nici număr și nu se articulează. Cuvantul 本 hon poate să însemne la fel de bine o cartecarteaniște cărți sau cărțile. Dacă numărul este important contextul trebuie construit de așa natură încat să se înțeleagă. În mod excepțional pentru substantive care reprezintă persoane este posibil să se indice pluralul prin anumite sufixe (-tachi-ra sau -domo). 
  • Substantivele nu au de regulă nici o inflexiune, funcția lor sintactică fiind indicată de particule așezate imediat după acestea. În afară de particula topicului は wa introdusă anterior, posesiunea se marchează prin particula の nosubiectul prin particula が gacomplementul direct prin particula を ocomplementul indirect prin particula に ni, și altele. 
  • Verbele japoneze se conjugă la două timpuri, numite tehnic "trecut" și "non-trecut", al doilea fiind echivalent cu prezentul+viitorul din limba română. Nu există nici o inflexiune după număr sau persoană. De exemplu 行く iku poate să însemne mergmergimergemergem ș.a.m.d. Verbele au cateva forme de bază din care se obține întreaga listă de conjugare. În afară de forma de infinitiv a verbului, care este aceeași cu indicativul prezent, cele mai importante sunt: forma negativă, forma de politețe, imperativul tare ("du-te!"), imperativul colectiv ("hai să mergem!"), forma "-te," trecutul, și două forme de condițional. Tot forma "-te" ajută la formarea modului imperativ, prin construcția "-te kudasai," și la coordonarea propozițiilor în frază.
  • Există trei categorii mari de adjective în limba japoneză, diferite între ele din punct de vedere sintactic: adjectivele "-i," adjectivele "-na" și adjectivele propriu-zise care însă sunt foarte puține la număr. Adjectivele "-i" sînt cele care la forma de bază se termină în mora い i ca în exemplul menționat 長い nagai (lung). Această categorie de adjective se comportă similar cu verbele, de exemplu formand negativul în același fel, putandu-se pune la modul condițional, și conjugandu-se chiar la cele două timpuri.  Pe de cealaltă parte, adjectivele "-na" se comportă mai degrabă ca niște substantive, nesuportand nicio inflexionare. Ele pot fi folosite independent, fără să determine un substantiv. Diferența dintre aceste adjective și substantivele propriu-zise constă în faptul că un adjectiv "-na" poate să determine un substantiv: 静かな子 shizuka na ko (un copil liniștit). Adjectivele propriu-zise formează o categorie restransă; ele nu pot fi folosite pe post de predicat și nici ca substantiv independent. De exemplu 色んな人 ironna hito (feluriți oameni).


NIVELURI DE POLITEȚE

Spre deosebire de cele mai multe limbi, japoneza are un sistem gramatical și lexical complex de a exprima diferite grade de politețe. Se poate afirma că există cel puțin trei niveluri de politețe, deși o asemenea teoretizare este aproape imposibilă, iar delimitarea nivelurilor este dificilă din cauza întrepătrunderilor dintre acestea.
  • Copiii învață în primii ani de viață un mod de exprimare simplu, familiar. Acest mod de exprimare este folosit de toți vorbitorii nativi atunci cand se gandesc, cand vorbesc cu ei înșiși (se întamplă relativ des), cand vorbesc cu persoane de rang social și profesional egal sau inferior, sau în cadrul familiei indiferent de varstă. Gramatical este modul cel mai simplu și mai scurt, iar stilistic este modul cel mai direct.
  • Aproximativ o dată cu începerea anilor de școală copiii sunt îndrumați să folosească față de adulții din afara familiei un mod de exprimare oarecum echivalent cu pluralul de politețe românesc. De remarcat este că încă din timpul școlii elementare acest limbaj politicos este folosit și față de colegii mai mari, chiar și cand diferența de an școlar este minimă. Gramatical acest mod se obține prin aducerea verbelor predicative la forma așa-numită "-masu".De observat ca în limba română politețea se exprimă numai cand verbele sunt la persoana a doua singular, prin trecerea lor la plural; prin comparație în japoneză toate propozițiile se schimbă.
  • Al treilea nivel de politețe, numit 敬語 keigo (respect, reverență), nu este practicat de tineri pană la "intrarea în societate" (care corespunde cu încadrarea într-un loc de muncă), deși este studiat ca disciplină aparte în timpul liceului. Față de nivelul anterior acesta este mult mai complex, și presupune cunoașterea unor cuvinte complet diferite, folosite numai în acest scop. Aceste cuvinte speciale se împart în două categorii: onorifice și umile. Primele au rolul de a îl preamări pe interlocutor și pe membrii grupului acestuia (companie, familie, școală, etc.), iar ultimele arată umilința vorbitorului sau a celor din grupul lui. In general nu toți japonezii ajung să stăpanească bine acest mod de adresare.
O parte din elementele acestui nivel de politețe au pătruns în vorbirea curentă, ca de exemplu sufixarea numelor de persoane cu particula onorifică -san: Nakamura-san înseamnă domnul/doamna/domnișoara Nakamura.
Sufixul -san nu se aplică niciodată la propriul nume; de asemenea nu se folosește pentru a numi pe cineva din propriul grup în conversația cu cineva din afara grupului. Adesea însă doar -san nu este suficient. Față de un profesor, avocat, doctor, acest sufix se înlocuiește cu -sensei. De observat că sensei poate fi folosit și independent, cu sensul de domnule învățătordoamnă învățătoaredomnule doctor, etc. Alte formule de adresare mai sunt și: -kun pentru egali sau inferiori de sex masculin, diminutivul -chan pentru copii sau animale de casă, -senpai pentru colegi din anii mai mari, kōhai pentru colegii din clasele inferioare, etc. Un grad mai mare de politețe este exprimat prin sufixul -sama care e folosit pentru clienții firmei, pentru persoane de rang mult superior (dacă -sensei nu se poate aplica), sau pe plic după numele destinatarului.

Sistemul de scriere

În prezent limba japoneză folosește o combinație de patru moduri de scriere:
  • Kanji sunt caracterele de origine chineză, (ideograme), folosite pentru a scrie de exemplu:
    • substantive (cu excepția împrumuturilor recente);
    • rădăcina adjectivelor și verbelor;
    • nume de locuri și persoane.
  • Hiragana sunt caractere fonetice folosite pentru:
    • terminațiile inflexionale ale adjectivelor și verbelor (okurigana 送り仮名);
    • particule gramaticale (joshi);
    • cuvinte pentru care nu există kanji;
    • cuvinte pe care autorul preferă să nu le scrie cu kanji (din motive de lizibilitate, comoditate, obișnuință etc.);
    • indicarea modului de citire a ideogramelor (furigana).
  • Katakana  sunt tot caractere fonetice, folosite pentru:
    • cuvinte și nume străine, uneori incluzîndu-le pe cele care la origine se scriu în kanji;
    • onomatopee;
    • cuvinte pe care autorul vrea să le scoată în evidență (așa cum în limba română se practică scrierea cu caractere cursive sau aldine), sau cuvinte pronunțate de străini, roboți, etc.;
    • nume științifice de plante și animale;
  • Rōmaji  sunt caractere din alfabetul latin, folosite pentru:
    • acronime, ca de exemplu NATO;
    • cuvinte și nume japoneze destinate folosirii în alte țări, ca de exemplu în cazul cărților de vizită, pașapoartelor, etc.;
    • nume de firme și produse care trebuie să poată fi citite atît în Japonia cît și în alte țări;
    • cuvinte sau fraze întregi care apar în reclame sau pe diverse produse, chiar destinate consumului intern, etc.

Iată aici ca exemplu titlul unui articol de ziar (Asahi Shimbun din 19 aprilie 2004) care cuprinde toate cele patru modalități de scriere. (Kanji în roșu, hiragana în albastru, katakana în verde, rōmaji și numere arabe în negru)
ラドクリフ、マラソン五輪代表1m出場にも
radokurifu, marason gorin daihyō ni ichi man meetoru shutsujō ni mo fukumi
"Radcliffe, reprezentant olimpic la maraton, va participa și la proba de 10.000 m"

Direcția de scriere

Tradițional japoneza se scrie în randuri verticale de sus în jos, începand de la marginea din dreapta a paginii și continuand spre stanga. Acest stil se practică și astăzi, fiind considerat stilul natural, mai ușor de caligrafiat și de citit; în primii ani de școală elevii sunt obișnuiți în mod preponderent cu acest stil; de asemenea cea mai mare parte a scrierilor literare sunt paginate în acest mod vertical. Totuși, pentru literatura tehnică și științifică, bogată în simboluri, formule, nume și cuvinte străine, numere, este preferată direcția de scriere din Vest, cu randuri orizontale scrise de la stanga la dreapta și aranjate pe pagină de sus în jos. Ocazional apare și scrierea orizontală de la dreapta la stanga, de exemplu în firmele de magazine de pană aproximativ la începutul secolului al XX-lea sau chiar și astăzi pe unele autovehicule de firmă, unde regula aplicată este din fața mașinii spre spatele ei, pe ambele laturi. Scrierea verticală nu are nici o variantă de jos în sus.

Semnele de punctuație

În japoneza veche nu se folosea nici un semn de punctuație, legătura dintre diferitele părți de text înțelegandu-se din context și din așezarea în pagină. În prezent există o serie întreagă de simboluri care ajută la înțelegera structurii textului. În aceeași ordine de idei trebuie subliniat că în limba japoneză nu se lasă spații între cuvinte, toate caracterele curgînd unul după altul fără nici o indicație de separare a cuvintelor.
Semnele de punctuație principale:
  • 。 punctul de la sfîrșitul frazei, în forma unui mic cerculeț;
  • 、 virgula, folosită similar cu cea din limba română. Are forma unei lacrimi cu partea groasă și rotundă dreapta-jos;
  • ・ punctul central, la mijlocul înălțimii/lățimii rîndului (în funcție de direcția scrisului), folosit pentru a separa cuvinte străine care altfel s-ar contopi, de exemplu レオナルド・ダ・ヴィンチ reonarudo da vinchi (Leonardo da Vinci);
  • 「 」 『 』 semne de citare, similar cu ghilimelele din limba română.
  • alte semne de punctuație din limbile cu grafie latină, printre care semnul întrebării (?) și al exclamării (!), sînt folosite la fel ca acelea din limba română. Uneori punctul final și virgula au forma celor folosite în limba română, prin influența crescîndă a limbii engleze.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu